Un regiment de japonezi americani a salvat „Batalionul Pierdut” din Al Doilea Război Mondial

Lupta pe care a avut-o „Batalionul Pierdut” în Al Doilea Război Mondial este considerată drept una dintre cele mai înverșunate – și mai eroice – bătălii la sol din istoria militară americană.

În octombrie 1944, în timp ce Aliații luptau pentru a-i expulza pe naziști din Franța, o unitate de soldați americani de origine japoneză s-a aruncat într-o misiune aparent imposibilă, scrie History.

• Un studiu a dezmințit un mit despre minele Regelui Solomon
• ADN-ul ciumei bubonice a fost găsit într-o mumie egipteană de acum 3.300 de ani

Trimiși pe terenul aspru al munților Vosgi din nord-estul Franței – o regiune care nu a mai fost pătrunsă din punct de vedere militar din perioada Imperiului Roman – soldaților li s-a ordonat să extragă o unitate a Gărzii Naționale din Texas (Batalionul Pierdut), prinsă adânc în pădure și înconjurată de 6.000 de soldați naziști.

Cum au salvat Niseii „Batalionul Pierdut”

Japonezii americani, cunoscuți sub numele de Nisei, au servit în regimentele 100 și 442. O unitate segregată sub comanda ofițerilor albi, Niseii s-au confruntat acasă cu un rasism și o discriminare intense, mai ales după ce atacul japonez asupra Pearl Harbor a determinat SUA să-i închidă pe mulți dintre ei și familiile lor în închisori de război.

În timpul campaniei lor din Franța, Regimetul 442 a inclus Batalionul 100 de Infanterie (cei mai mulți dintre ei erau Nisei din Hawaii care au avut un trecut încărcat încă dinainte de a fuziona cu Regimentul 442), Batalioanele 2 și 3, Batalionul 522 de Artilerie de Câmp și Compania 232 de Ingineri — toate au jucat roluri cruciale.

Niseii știau că mulți nu se vor întoarce din misiunea de salvare. Încercările anterioare au eșuat, suferind pierderi grele.

„Batalionul pierdut”, prins în capcană, rămânea rapid fără muniție și rații. Dar Niseii au luptat feroce în luptă corp la corp, trecând prin pădurea noroioasă și drumurile minate, pe vreme urâtă, uneori depășiți numeric într-un raport de patru la unu. Când misiunea s-a terminat, Regimentul 442 se ridicase la înălțimea motto-ului ales „Riscați totul”, devenind cel mai decorat regiment din istoria militară a SUA pentru dimensiunea și vechimea în serviciu.

Eliberarea orașelor franceze Bruyères și Biffontaine

Când Regimentul 442 a sosit în Franța pe 8 octombrie 1944, au fost atașați Diviziei 36 Infanterie, care includea și texanii. Sub comanda generalului-maior John Dahlquist, ei au luptat agresiv pentru a elibera orașele franceze și a împinge naziștii înapoi peste granița germană. Dar atât naziștii, cât și munții s-au dovedit formidabili.

Pe măsură ce ploaia înfiorătoare s-a așezat peste regiune, Niseii au ajuns încă îmbrăcați în uniformele lor de vară.

Cei mai mulți au venit cu transport motorizat, dar unii au călătorit în vagoane de tren care miroseau puternic a gunoi de grajd – o amintire viscerală a grajdurilor în care familiile japoneze-americane au fost ținute în „Centrele de adunare” din SUA înainte de a fi încarcerate în lagăre sub Ordinul executiv 9066 al președintelui Franklin Roosevelt.

Prima misiune a Niseilor a fost să elibereze două orașe mici: Bruyères, care necesita depășirea a patru dealuri din jur, și Biffontaine.

Condițiile de luptă erau groaznice

Campania a început pe 15 octombrie, în condiții mizere. Ceața și vegetația densă au limitat vizibilitatea Niseilor la aproximativ 12 metri.

Ploaia rece le-a udat uniformele, șosetele și cizmele. Iar naziștii și-au îndreptat obuzele de artilerie spre vârfurile copacilor, astfel încât, atunci când au explodat, schije și așchii de lemn s-au prăbușit asupra soldaților Nisei.

Până la sfârșitul primei zile, Regimentul 442 înaintase cu doar 500 de metri. După trei zile de lupte intense pentru a captura cele patru dealuri, Niseii au intrat în Bruyères și s-au angajat într-o luptă aprigă, din ușă în ușă. Până la căderea nopții de 18 octombrie, au eliberat orașul.

Dar această eliberare a avut un cost mare:

Erau atât de mulți morți pe drum încât au fost nevoiți să aducă un buldozer pentru a-i da la o parte”, a spus veteranul James Matsumoto, din Regimentul 442, într-un interviu. „Am pierdut o mulțime de bărbați acolo”.

Ofițerii Batalionului 100 din Regimentul 442 credeau că micuțul cătun Biffontaine din apropiere nu are valoare tactică. Dar generalul Dahlquist le-a ordonat să intre.

Au intrat în oraș sub focul inamicului și, pentru o vreme, au fost rupți de aprovizionare și întăriri. Epuizat după opt zile de lupte și așezat în pivnițele clădirilor ruinate, în timp ce germanii le strigau să se predea, Batalionul 100 a rezistat eroic până la sosirea întăririlor.

Pe 23 octombrie, au reușit să elibereze Biffontaine. Dar, în acest proces, și-au pierdut mulți dintre cei mai experimentați ofițeri și recruți.

Cum a fost prins în capcană „Batalionul pierdut” și au fost trimiși Niseii

Pe 24 octombrie, Regimentului 442 i s-a acordat o odihnă binemeritată. Una dintre unitățile care i-au luat locul a fost Batalionul 1 al Regimentului 141, o echipă a Gărzii Naționale din Texas formată din aproximativ 275 de soldați americani albi.

Texanii au mărșăluit 6,5 kilometri și au ocupat două dealuri în afara Biffontaine, fără să știe că naziștii le permiteau să treacă doar pentru a ataca spatele coloanei și a bloca cu mine și cuiburi de mitraliere orice retragere sau aprovizionare. Texanii au fost prinși în capcană.

A doua zi, alte două batalioane din Regimentul 141 au încercat să treacă de capcana naziștilor, însă fără succes. În acea după-amiază, texanii au trimis o patrulă de 36 de oameni pentru a încerca o evadare. Doar cinci s-au întors.

Cronologia misiunii de salvare îndreptată spre „Batalionul pierdut”

• 26 octombrie: Inițial, generalul Dahlquist le-a ordonat Niseilor, cu doar două zile înainte, să atace frontal dealul unde „Batalionul Pierdut” era blocat. Dar ofițerii săi au susținut că o astfel de manevră ar duce la pierderi mari, propunând în schimb să atace naziștii pe flancuri.
• 27 octombrie: soldații Nisei s-au mobilizat de ambele părți ale drumului de la nord de Biffontaine. Minele terestre germane, tufișul dens, pădurea densă și o apărare persistentă au încetinit înaintarea acestora.
• 28 octombrie: Sub focul greu de artilerie și mortiere – și pierderi tot mai mari – au avansat până la 1.500 de metri de texani.
• 29 octombrie: Comandamentul batalionului de Nisei a primit un mesaj radio care spunea că situația texanilor a devenit disperată. Sosise un pluton de tancuri care oferea foc de sprijin din tunurile sale de 75 mm, dar infanteriştilor Nisei le-a revenit sarcina să continue singuri pe stânca abruptă plină de nazişti, numită mai târziu „Dealul Sinuciderii”.
• După un ordin de montare a baionetelor, bărbați de la Companiile „I” și „K” s-au ridicat, trăgând de la șold, înaintând ca unul, conduși de comandantul lor. Potrivit Pfc. Ichigi Kashiwagi, de la Compania K, „Am cât ne-a ținut gura și am împușcat tot ce se mișca… Nu ne-a mai păsat.”

La vederea acestei acțiuni, germanii, care tocmai se angajaseră într-o luptă aprigă de 30 de minute, au ridicat mâinile și au fugit din pozițiile lor.

Cam în același timp, la 3.000 de metri în spate, companiile „E” și „F” au folosit o mișcare de clește pentru a flanca naziștii așa cum era planificat șipentru a-i ataca din spate, în timp ce Compania „G” a avansat frontal, luând inamicul prin surprindere. Acțiunea coordonată i-a anihilat pe germani.

• 30 octombrie: Compania „I” a luat primul contact cu „Batalionul pierdut”. Mesajul radio de la texani spunea: „Vă vorbește o patrulă a Regimentului 442. Spuneți-le că îi iubim!”. Aproximativ 211 soldați din cei 275 inițiali ai batalionului pierdut au supraviețuit asediului.

Pierderi mari, onoare și mai mare

Aproape două săptămâni mai târziu, pe 12 noiembrie, generalul Dahlquist a cerut prezența Regimentului 442. Văzând doar o parte a unității adunate, generalul l-a certat pe comandantul interimar al regimentului cu privire la soldații dispăruți.

„Unde sunt?”, întrebă Dahlquist. Locotenent-colonelul Virgil Miller a răspuns: „Ei sunt toți cei care au mai rămas”.

Între 14 octombrie și 31 octombrie, în timpul campaniilor de eliberare a Bruyères, Biffontaine și a batalionului pierdut, Regimentul 442 a numărat peste 800 de victime. Iar regimentul a fost trimis din nou în misiune pe 13 noiembrie.

Laudele și onorurile pentru Regimentul 442 au venit începând cu președintele Truman. „Au fost superbi!”, a spus mai târziu generalul George C. Marshall, șeful de stat major al armatei americane, despre regiment.

Au suferit pierderi teribile. Au dat dovadă de un curaj rar și un spirit de luptă extraordinar… Toată lumea îi dorea”.

Printre numeroasele recunoașteri acordate, cinci soldați Nisei au primit Medalii de Onoare pentru acțiunea lor în Vosgi: George „Joe” Sakato, Barney Hajiro, James Okubo, Robert Kuroda și Joe Nishimoto.

În 1962, guvernatorul Texasului, John Connolly, a adus un omagiu întregii unități făcându-i pe toți texani onorifici.

Vă recomandăm să citiți și:

Cum a ajuns REGINA exceselor Maria Antoaneta ”flagelul şi vampirul francezilor”

Gheorghe Brătianu, de la participarea la Al Doilea Război Mondial, la moartea în inchisoarea comunistă

Controversele din jurul morţii lui Stalin. Care a fost cauza decesului cunoscutului lider sovietic

Şase lucruri pe care nu le ştiai despre Zidul Berlinului